SCENĂ

“Arta mişcării denumită euritmie […] şi-a luat punctul de plecare din concepţia lui Goethe, care susţine că orice artă este dezvăluirea legilor ascunse ale naturii care, fără o astfel de dezvăluire, ar rămâne ascunse […] Nu atât mişcările înseşi, cât mai mult intenţiile de mişcare ar putea fi transformate astfel prin euritmie în mişcări ale întregului corp. Prin întregul om s-ar reda în mod vizibil, ca mişcare şi ţinută, într-un sistem organic unic, ceea ce se petrece la nivel imperceptibil în imaginile sunetelor vorbirii şi cântatului; prin mişcarea în spaţiu şi formele şi  mişcările realizate de grupele de euritmişti, este înfăţişat ceea ce trăieşte în sufletul omului în sunetul muzical şi în vorbire. Astfel este creat, prin această artă a mişcării eurtmice, ceva la a cărui naştere au condus impulsurile ce au acţionat în evoluţia tuturor formelor de artă. Este exclus orice element arbitrar, mimic, sau pantomimic, este exclusă orice simbolizare a elementului sufletesc prin mişcare. Expresia este obţinută printr-o corelaţie interioară logică, aşa cum se întâmplă în muzică. Euritmia trebuie să conducă din nou arta dansului spre ceea ce a construit cândva, în esenţa elementului artistic, punctul ei de plecare, de care însă ea s-a depărtat de-a lungul timpului. Dar ea vrea să facă acest lucru în sensul unei concepţii artistice cu adevărat moderne, nu prin imitaţie sau doar prin simpla reproducere a ceva învechit.”
(Magdalene Siegloch, EUTYTHMIE, Eine Einführung – 2001)